Autor: Eugen Ionescu
Traducere: Vlad Russo, Vlad Zografi
Regie: Felix Alexa
Gen: dramă
Durată: 89'

Doi bătrâni care trăiesc o mare singurătate în 2, își analizează viața, presărată cu amintiri, agitație, melancolie, fericire și tristețe. Un discurs despre singurătatea în doi, despre eșecul atât de prezent în cuplurile moderne și despre moarte.

OANA PELLEA - BĂTRÂNA
RĂZVAN VASILESCU - BĂTRÂNUL
GABRIEL SPAHIU - ORATORUL

costume și decor: Diana Ion; muzica de scenă: Ada Milea

Răzvan Vasilescu a fost Nominalizat la Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal pentru rolul Bătrânul în spectacolul „Scaunele”, la Teatrul Bulandra, Bucureşti, anul 2005

 

„Doi mari actori, Oana Pellea și Răzvan vasilescu, refac gesturi, vorbesc, se apropie unul de altul fără a putea niciodată găsi adevăratul leac la boala vidului ce-i macină. N-au mai rămas decât doi, și totuși cât de disperați și de singuri sunt. Felix Alexa refuzând orice metamorfozare „metafizică” acumulează tentativele de comunicare ce, iremediabil, sfârșesc în același eșec. Ceea ce pare început de dialog, la capăt, mereu, se termină în izolare. Aici personajele lui Ionescu nu sunt resemnate, ci apar mai degrabă ca niște combatanți învinși. Obsesiv și fără succes, ei încearcă să-și depășească condiția - și de aceea destinul final e mai dureros ca oriunde. Lupta e reluată, dar înfrângerea iremediabil îi așteaptă. E ceea ce cu incandescență pune în scenă Felix Alexa. „Scaunele” sale vorbesc despre acest optimism infinit, despre o speranță la infinit anulată. Ionesco îi scria lui Cioran: „Ce ciudat, tu ești vesel și scrii texte triste, eu sunt trist și scriu piese vesele”. Paradox cu care se confruntă „Scaunele” lui Alexa. George Banu. stayhappening.com

„Până la un anumit nivel, în Scaunele nihilismul pare să triumfe. Doar Ionesco a etichetat-o din start drept farsă tragică. Bătrânul se amăgeşte cu pregătirea “recepţiei” care va prilejui recitarea mesajului său. Chiar în momentul în care este atins de umbra îndoielii, se aud sunetele bărcilor, urmate de sonerii, din ce în ce mai multe, lait-motive sonore ale piesei. Inevitabila confruntare cu oaspeţii devine curând neliniştitoare, doar pentru spectatori. Invitaţii sunt invizibili, însă gazdele îşi păstrează calmul şi comportamentul firesc. Aici avem de-a face, pe de-o parte, cu virtuozităţi literare (şi imaginative) ale autorului, care construieşte, dintr-o sumedenie de detalii, dialoguri adaptate fiecărui invitat, iar pe de altă parte suntem puşi în faţa unui tur de forţă actoricesc (şi, automat, regizoral), prin care Răzvan Vasilescu şi Oana Pellea ne fac să simţim celelalte personaje. “Raporturile dintre personajele vizibile şi cele invizibile sunt foarte detaliate”- îşi amintea Alexa.” Alexandru Stănescu yorick.ro

„Curios cum o piesă ca Scaunele poate să ne amintească, prin doar câteva replici, de imagini din propriul nostru trecut, de secvenţe cinematografice precum cea din La Strada, în care Zampano află moartea Gelsominei auzind un cântec (anume cântecul ei preferat), fredonat de o altă femeie într-o mahala, sau poate să ne trimită la şlagărul din 1939, în interpretarea lui Maurice Chevalier - Paris sera toujours Paris... la plus belle ville du monde.” Alexandru Stănescu liternet.ro