Autor: Eugen Ionescu
Traducere: Dan C. Mihăilescu
Regie: Victor Ioan Frunză; regia TV: Luminița Iordănescu
Gen: dramă
Durată: 117'

Piesa lui Ionesco este o metaforă alegorică a trecerii omului către moarte, în care sunt expuse frica, revolta, spaima, groaza pe alocuri, trăiri ale omului simplu în fața morții, o oglindă a preocupărilor autorului despre acest subiect.

MARIUS BODOCHI - REGELE BERENGER
FLORINA CERCEL - REGINA MARGUERITE
GABRIELA BUTUC - REGINA MARIE
VIOREL PĂUNESCU - DOCTORUL
IRINA BÂRLĂDEANU - JULIETTE
MARIUS GÂLEA - GUARDUL

Cu participarea sopranei Ligia Dună

Orchestra: Marius Leau (vioara I), Eugenia Leau (vioara II), Lisandru Aureliu (corn), Miron Vasilescu (pian), Ligia Dună (pian)

decor și costume: Adriana Grand; scenografia TV: Ion Olaru; muzica: Marius Leau; direcor de imagine: Aurel Pițigoi; regia de montaj:Gini Ignat ; redactor: Doina Teodoru

operator sunet: Leonard Barbu; regia tehnică: Maria Barbu; montaj: Sebastian Chelu; regia tehnică CAR 6: Gabriel Chirion, Iulian Preorocu; asistența tehnică: Nihai Nicolae, Mihai Tomescu; sunet: Iulian Târnăcop, Cristian Gherghina, Dan Voineagu; procesare sunet și mixaj: Florin Tăbăcaru; cameramani: Gabriel Oprea, Florin Dragomirescu, Horațiu Dumitru, Dragoș Capotă, Mircea Filimon; lumini: Marian Peneș, Adrian Sobaru, Marius Cocoș, Dragoș Milescu; rediocomunicații: Alexandru Zbanț; secretar de platou: Nicolae Focșuc; asistenți imagine: Dănuț Gherghina, Daniel Anghel, Radu Rengle, Răzvan Niculae, Florin Avram, Fănică Grigoraș; șef de producție: Vlad Ionescu

Festivalul Dramaturgiei Românești, premiul pentru Cel mai bun spectacol, 2002
Festivalul Dramaturgiei Românești, premiul pentru Cea mai bună regie, 2002
Festivalul Dramaturgiei Românești, premiul pentru Cea mai bună scenografie, 2002
Festivalul Dramaturgiei Românești, premiul pentru Cel mai bun rol masculin, 2002
Premiul criticii, pentru regie și scenografie, acordat de Asociația Internațională a Criticilor de Teatru ACIT, 2003

„Meritul extraordinar al lui Victor Ioan Frunză e că a găsit o cheie de lectură perfect coerentă, nedatabilă şi inde pendentă de vreun context politic; a făcut acest text inteligibil actorilor şi "vizibil" publicului, spectaculos şi limpede scenic. Avem în faţă o realitate de două ori transfi gurată: vedem totul prin ochii regelui, un prezent transformat de imaginaţia sa şi ve dem, în câteva scene, visele regelui, amintiri bine marcate scenic de un anume bec galben care se aprinde numai în aceste momente. Regele nu e altceva decât un om obişnuit (nu e oricine regele micii sale lumi?), pe un pat de spital, în ultimele sale clipe.” Liviu Ornea, Teatrul azi, nr 6 - 9, 2002

„Nu le e uşor actorilor, uneori sunt chiar stânjeniţi de grelele costume şi de decor, să evalueze în acest cadru. Dar textul, deşi greu, oferă fiecăruia măcar o scenă. Irina Bârlădeanu face convingător o Juliette care oscilează între compasiune (în scenele fi nale) şi indiferenţă neînţelegătoare (în scena ei cu regele); îşi trăieşte emoţiile, stările i se citesc pe faţă. Marius Gâlea joacă foarte bine un guard care suferă pentru fiecare neputinţă a regelui-priete nului său. E mobil, mimează expresiv, e prezent scenic şi atunci când nu vorbeşte. Un medic-astrolog-călău ipocrit şi indiferent la suferinţă, dar impozant şi plin de el creionează Viorel Păunescu. O partitură grea de care se achită bine are Gabriela Butuc, Regina Marie. Joacă tot timpul în acelaşi registru, sentimentallăcrămos, dar pe care reuşeşte să-I înnobileze în scena sa cu regele. Scenă deloc uşoară, pentru că monologul ei e cel mai abstract şi neteatral: e meritoriu faptul că reuşeşte să-I încarce de emoţie; în plus, Gabriel a Butuc trebuie să vorbească aici pe un fundal sonor destul de puternic. Dar rolurile de forţă ale spectacolului sunt Regina Margue rite şi Regele Berenger. Florina Cercei domină scena, o umple cu o prezenţă extrem de pregnantă. Face economie de mijloace, dar vocea, cu un timbru grav, creează tensiune şi emoţie. Regina Mar guerite a sa e autoritară, sarcastică, dispreţuitoare, reţinută în sentimente, conduce precis şi aparent fără milă o ceremonie fatală. Asta până în scena finală când brusc schimbă registrul: vocea, din tăioasă, îi devine caldă, sarcasmul face loc compasiunii înţelegătoare, duritatea se schimbă în căldură omenească.” Liviu Ornea, Teatrul azi, nr 6 - 9, 2002