Autor: William Shakespeare
Traducere: Roxana Croitoru
Adaptare: Roxana Croitoru
Regie: Vlad Mugur; regia TV: Silviu Jicman
Gen: dramă
Durată: 140'

„Vlad Mugur plasează dilema lui Hamlet într-un spaţiu de maximă asceză, distanţându-se de ceea ce ar putea să fie greu de perceput pentru publicului începutului de mileniu. Modernitatea montării vine din reducerea la esenţe a subiectului, barochizarea nu-şi mai găseşte locul aici. Rămâne doar ferm, trasat, adâncul dramei. Spectacolul se constituie astfel într-un eseu despre condiţia umană şi condiţia artistului, despre vechi şi nou, despre viaţă şi moarte, totul petrecându-se pe muchie de cuţit, la limita dintre nebunie şi normalitate.” - site Teatrul Național Cluj

SORIN LEOVEANU - HAMLET
LUIZA COCORA - OFELIA
BOGDAN ZSOLT - CLAUDIUS
ELENA IVANCA - GERTUDE
ANTON TAUF - POLONIUS
EMANUEL PETRAN - HORATIO
RADU BRÂNZARU - LAERTES
DORIN ANDONE - LERTES
STELIAN ROȘIAN - ROSENCRANTZ
DAN CHIOREAN - GUILDERSTERN/BERNARDO
PETRE BĂCIOIU - ORSIC
MARIA SELEȘ - PREOT
MELANIA URSU - MARCELLUS/REGE
MIRIAM CUIBUȘ  - REGINĂ
ION MARIAN - ACTOR
RUSLAN BÂRLEA - PROLOGUL/LUCIANUS
MIHAI COSTIUG - FORTINBRAS
LIVIU MATEI - FANTOMA

În alte roluri: IONUȚ CARAS, ROMULUS CHICIUC, ROMUL MORUȚAN, CĂTĂLIN CODREANU, ANDREI ELEK, CĂTĂLIN HERLO, CRISTIAN RIGMAN, RAREȘ STOICA, ALIN TEGLAȘ, CRISTIAN GROSU

decor: Helmut Sturmer; costume: Lia Manțoc; măști: Ilona Jaro Varga; muzica: Adrian Pop; redactor: Ioana Prodan

Premiul pentru Cel Mai Bun Spectacol la Gala UNITER, aprilie 2002
Nominalizare pentru Cea Mai Bună Scenografie la Gala UNITER, aprilie 2002 pentru Helmut Stürmer şi Lia Manţoc
Premiul Național pentru Tânărul Actor, Premiul secției române AICT pentru Cel mai bun interpret, premiul „I.D. Sîrbu” acordat lui Sorin Leoveanu
Nominalizare pentru Cel Mai Bun Actor acordată de revista Cuvîntul lui Anton Tauf pentru rolul Polonius
Premiul Național pentru decoruri, Costume și Măști, Helmut Strumer, Lia Manțoc și Ilona Jaro Varga

„Spațiul de joc este un șantier. Un șantier din București, oraș care se surpă și pe alocuri se reclădește. Poate fi și un palat renascentist ce se reconstruiește. Societatea se surpă și ea. E surprinsă de nebunia ce bântuie tot pământul. Odată locul prospectat și ales de către comedieni, aceștia încep o lectură a piesei, lectură care se transformă în teatru și apoi redevine lectură. Oamenii sunt dezechilibrați. Sunt la granița dintre realitate și alienare. Personajele pledează pentru răzbunare, spionaj, iubire, dar totul se amână. Spațiul și timpul sunt greu de controlat. Toți sunt în așteptare și optează pentru rațiune. Ofelia rupe limitele acelei fantezii bolnave și devine un caz clinic. Jocul de-a teatrul trebuie să scoată înțelepciunea filosofiei, să îmbrace situațiile ce năvălesc, să înlocuiască  totul cu imaginație, să denunțe demența ce caută în mod stângaci și violent un sens moral. Un joc de-a baba oarba.” Vlad Mugur

„Prima oară, în 1958, când Vlad Mugur a regizat primul Hamlet de după cel de-al Doilea Război Mondial, chiar în acel Teatru Naţional din Craiova, în care, în 1925, cu Ion Manolescu în rolul principal, a fost pus în scenă textul integral. Mugur l-a distribuit în rolul prinţului danez pe Gheorghe Cozorici care, treizeci de ani mai târziu, îşi amintea că a întruchipat un Hamlet dârz şi hotărât, care părea indecis doar în clipa în care era nevoit să facă deosebirea între limita subtilă dintre bine şi rău, dar nu şi atunci când trebuia să acţioneze. În perioada aceasta însă, critica de teatru nu mai zăbovea asupra esenţei artistice a actorilor, fiind preocupată să-i cânte în strună Partidului şi să redea întru totul ideologia sa. Unul dintre cronicari, de pildă, e de părere că viziunea lui Mugur e extrem de „formală”, pentru că Hamlet al lui e puternic influenţat de Lawrence Oliver; în plus, e mult prea preocupat de mişcarea scenică, în loc să se concentreze pe conflictele sociale. E mai greu să reconstruieşti piesa, bazându-te pe astfel de argumente. A doua punere în scenă a avut loc treisprezece ani mai târziu – şi, din păcate, nu degeaba a fost Vlad Mugur superstiţios.În zadar decurgeau fără probleme repetiţiile în 1971, la Teatrul Naţional din Cluj. Aşa-numita revoluţie culturală ceauşistă a intervenit, ordonând suspendarea muncii artiştilor, astfel că Vlad Mugur s-a văzut nevoit să părăsească ţara şi să emigreze împreună cu „Ophelia” lui, Magda Stief. Regizorul reuşeşte să-şi îndeplinească visul abia după treizeci de ani, şi moare la exact o lună după premieră, de parcă ar fi spus tot ce-a avut de spus. E o poveste tristă şi extraordinar de frumoasă, la fel de frumoasă ca opera lui Mugur, e un joc straniu cu piesa, în care nu actorii o joacă, ci piesa se joacă cu ei.” Petre Ivan  ziarulmetropolis.ro