Autor: Antonio Buero Vallejo
Traducere: Mirela Petcu
Adaptare: Eugen Todoran
Regie: Eugen Todoran
Gen: psiho-dramă
Durată: 82'

Regizorul aduce laolaltă trei actori ieșeni minunați care reușesc să dozeze tensiunea dintre protagoniști. Ei reușesc să transmită publicului frământările lor adunate și amplificate într-o căsnicie disfuncțională, într-un cuplu de intelectuali care s-au însoțit o viață împreună într-o relație lipsită de sinceritate, cu multe taine ale trecutului ascunse cu grijă: „Amândoi ținem cărțile cu fața în jos și, puțin câte puțin, se strică jocul”. Ei nu pot fi liberi și fericiți ca păsările cerului cât timp rămân cu o conștiință încărcată de vinovății din trecut, de regrete asupra alegerilor făcute cândva în tinerețe. Abordarea regizorală a lui Eugen Todoran pentru micul ecran este clasică, folosind încadraturi standard, cu tăieturi justificate în fiecare moment dramaturgic. Nimic surprinzător, dar frumos și fluid datorită alegerii acestei simplități, lăsând loc jocului actoricesc, mutând astfel focusul pe tumultul interior al protagoniștilor.

MIRELA ARSENESCU WERNER - ADELA
TATIANA IONESI - ANITA
LIVIU MANOLIU - JUAN
CONSTANTIN PUȘCAȘU - JUANITO
SERGIU TUDOSE - MAURO

scenografia: Axenti Marfa, Gheorghe Cazan; director de imagine: Cristian Nicolau; regia de montaj: Emilia Andreescu; redactor: Constantin Paraschivescu

asistență tehnică: Aurora Chirilov; asistenți imagine: Roberto Vasilescu, Radu Trandafir, Cristian Balaș; mașiniști: Iulian Celargescu, Dumitru Marilică; recuziteri: Maria Voinescu, Gică Săvescu; lumini: Elisabeta Albu, Dorin Leoveanu, Liviu Crăciunescu, Răzvan Zamfirescu, Dorel Țurcanu; procesare sunet: Florin Tăbăcaru, Radu Boeriu; editori imagine; Alexandra Bistrițeanu, Dănuț Pintilie, Mircea Ionescu; machiaj: Georgeta Radu Popovici; director de producție: Gigi Androne; asistent sunet: Dinu Rădulescu; maestru de sunet: Radu Boeriu; ilustrația muzicală: Lidia Danciu; regia de studio: Sanda Bejan, Claudiu Aghiculesei; cameramani: Radu Popescu, Gelu Crăciunescu, Dragoș Ionescu, Romeo Stancu

„E un spectacol bun și tensionat, cu secvențe riguros orânduite. Lui Mircea Marin i-au reușit cel mai adesea spectacolele de studio în spatii mici, unde controlul regizoral se poate exercita mai aplicat. Aici călăuzirea actorilor se face cu o mai severă îndrumare. A fost scânteietoare în dramatism, convulsii sufletești, răceală, dispreț, pasiune târzie și abandon. Mihaela Arsenescu - Werner, actriță de performanță, a cărei frumusețe, ținută scenică și forță interpretativă polarizează către făptura eroinei interesul cel mai susținut al publicului. O actriță matură, complexă. I s-ar cuveni un rol de seamă din marele repertoriu, căci dispune de toate datele necesare. Joacă sigur și eficient, pare a-și captiva până și partenerii. l-a stat alături Tatiana Ionesi, exprimând stări diverse doar prin postură și mimică, dând dovadă de virtuozitate în rolul fermeii ce s-a claustrat în muțenie. Într-un personaj neobișnuit pentru el, fratele prevaricator, Sergiu Tudose, e strălucitor, ca totdeauna.”  Întoarcerea pe față a cărților ascunse, Valentin Silvestru; Telefax, 29 martie - 4 aprilie 1993

„Regizorul a știut să aleagă un text și să distribuie adecvat actorii. Ba, mai mult, să aibă puterea de a sacrifica un posibil succes de public în favoarea artei… Sergiu Tudose, magistral. Apoi Mihaela Arsenescu Werner, aflată în etapa maturizării artistice. Un rol mare face și Tatiana Ionesi, chiar fără a rosti un cuvânt. Se integrează armonios în echipă și Liviu Manoliu, debutează promițător Constantin Pușcașu. Marfa Axenti tinde spre performanță, figurind un spatiu în același timp închis și deschis, calm și sanguinar. Întregul este rotund și fascinant, tensiunea crește savant dozată.” Teatrul nostru cel de toate zilele, Dorian Obreja, 24 de ore, 9 noiembrie 1992

„Mircea Marin dă o altă temperatură, o altă tensiune textului lui Vallejo. Cele două surori, una frumoasă și una urâtă, care au iubit același bărbat, pierzându-l, apoi, amândouă, fiind nu numai doi poli ai urii, ci și două entități care se caută cu aviditate suspectă, sugestii freudiene punând relația într-o lumină indecisă de vinovăție reciprocă. Dorințe refulate, visuri neîmplinite, culpe obscure le atrag și le îndepărtează în aceeași măsură. Care e adevărata vinovată? Cine avea dreptul să iubească pe frumosul bărbat încă neuitat după 20 de ani? Cine e de fapt Adela și cine e Anita? Finalul inventat de Mircea Marin e superb: cele două entități feminine se contopesc într-una singură, mai exact, Anita, femeia urâtă, o cuprinde în șalul ei negru pe Adela, ca și cum aceasta s-ar dizolva în ființa celeilalte. Descifrarea metaforei scenice ar fi că am asistat de fapt la visul unei femei urâte, la visul ei de a fi frumoasă ca să poată fi iubită de bărbatul care îi place. Toată drama, tot zbuciumul Adelei e, de fapt, visul neîmplinit al Anitei și strigătul ei disperat aruncat lumii din tăcerea-i perpetuă. E un echilibru perfect stăpânit regizoral și impecabil realizată actoricește. Regizorul a avut posibilitatea unui asemenea demers scenic pentru că a dispus de o distribuție excepțională, cu actori care l-au urmat cu convingere, cuceriți de îndrăzneala ideii și având bogate resurse de talent cu care să le traducă în fapt artistic.” Cu cărțile ascunse, Cronica, 15 ianuarie 1993