Autor: Henrik Ibsen
Traducere: Alecu Popovici si N. Filipovici
Adaptare: Eugen Todoran
Regie: Eugen Todoran
Gen: dramă
Durată: 104'

Drama unui fiu care se retrage lângă mama sa pentru că știe că o să moară. În ultimele zile află un adevăr care a fost bine păzit toată viața - moralitatea tatălui a fost îndoielnică. Nici a fiului nu pare să fie altfel. Piesa, o satiră și la religia vremii, încearcă să transmită că toate păcatele strămoșilor ne locuiesc ca niște strigoi și, ușor-ușor, ne îmbolnăvesc.

LEOPOLDINA BĂLĂNUȚĂ - HELENE ALVING
ADRIAN PINTEA - OSVALD ALVING
GHEORGHE COZORICI - PASTORUL MANDERS
DIANA GHEORGHIAN - REGINE ENGSTRAND
MIRCEA ANDREESCU - TÂMPLARUL ENGSTRAND

director de imagine: Cristian Nicolau; decoruri: Dumitru Georgescu, Florentina Popescu; costume: Eugenia Botănescu; regia de montaj: Marga Niță; redactor: Ada Popovici

asistență tehnică car 5: Mihai Mârțu, Horia Cazan, Cezar Udrescu, George Dragomir; sunet: Dan Lica, Vali Popescu; asistenți cameră: Mihai Bucică, Adi Dobrescu, Ionel Răducanu; lumini: Nae Mihăescu, Liviu Bratu, Cristian Bengescu, Cristian Vasile; filmări beta: Mihai Ratcu, Corina Tudose; regia tehnică: Crăița Hobincu; asistența tehnică studioul 3: Rica Ilie; sunet: Traian Banu, Florin Tăbăcaru; lumini: Elisabeta Albu, Constantin Ciobanu, Constantin Luca, Dan Rădoi, Gheorghe Popescu, Gheorghe Loreanu, Liviu Cătălin, Ion Șchiopu; asistenți cameră: Cristian Balaș, Radu Trandafir, Roberto Vasilescu, Romeo Tofili; mașiniști: Gheorghe Lazarciuc, Ion Fălcui, Ion Popescu, Adrian Danivlo, Sorin Torică; tapițer: Gheorghe Ponoavă; recuziteri: Daniel Costache; director de productie: Viorel Suciu

„Eu cred că toți suntem niște strigoi. Nu-i vorba numai de sângele care ne curge în vine, de cele ce moștenim de la mama și tatăl nostru, ci și de ideile lor vechi, moarte, de tot felul de credințe vechi…” Henrik Ibsen

„Există în literatura lumii – cu majusculă – o serie de opere cu un destin ciudat.  Un excelent exemplu de nedreptăţire este Strigoii, piesa lui Henrik Ibsen. Cine se mai apleacă astăzi asupra frământărilor unei lumi care, după rigoarea clasică şi euforia romantică, începea să se întoarcă asupra propriilor probleme, prin realism şi naturalism? Cine mai are răbdare să desluşească spaimele unor oameni care se simţeau asaltaţi  de tare psihice şi sociale, într-un timp în care psihologia, psihiatria, sociologia, genetica, abia făceau primii paşi? Cine mai înţelege  tragismul acestor chinuri trăite în care omul se simţea asaltat la fiecare pas de „strigoii” din afară şi dinlăuntrul său?”